Revin, nuanţat: până când închidem ochii la violenţele din şcoli, creşe, grădiniţe, indiferent cine le cauzează?

Zilele trecute, scriam indignat despre cadre didactice care, din neputinţă ori comoditate, aleg să închidă ochii la violenţele dintre elevi, petrecute chiar sub ochii lor. Acum, a venit rândul să scriu despre violenţele comise asupra cadrelor didactice. Nu mai este pentru nimeni o noutate cazul directoarei de creşă din Iaşi ce ar fi fost lovită de un părinte în propriul birou din instituţie. Da, acea creşă unde copilaşii erau certaţi, umiliţi şi învăţaţi să înjure, potrivit primelor date.

Mulţi părinţi au aplaudat gestul bărbatului care ar fi “pus-o la punct” pe directoare. Alţii, încă mai înverşunaţi, s-au declarat zmei pe platformele de socializare, afirmând că ei ar fi zguduit-o mai zdravăn (citat aproximativ, aceasta însă este ideea generală). Oameni buni, pe bune? Să ne lămurim de la bun început: şi eu sunt tată, şi eu am copiii în grija instituţiilor de învăţământ de stat, adecvate vârstei ce o au.Şi mie mi-ar fierbe sângele în vine în caz de, Doamne fereşte, s-ar întâmpla ceva cu copiii mei din vina ori cauzat de persoanele angajate (de către stat) să îi aibă în grijă. Şi eu aş vrea să plătesc cu aceeaşi monedă, şi eu aş vrea să îmi fac dreptate singur (ştiind, mai ales, cât de mult poate dura o anchetă într-un astfel de caz).

Cu toate acestea, nu mă pot abţine să mă întreb: pe bune, oameni buni, pe bune? Ca părinţi, toţi avem sau am avea sentimente de genul celor descrise mai sus. Dar calea între sentiment şi acţiune este (sau ar trebui să fie) una lungă şi trecută prin filtrul gândirii raţionale, nu al impulsului de moment. În primul rând, ne convine ori nu, toţi trăim într-un stat de drept, ce are instituţii special create şi abilitate pentu astfel de situaţii. Există inspectorate şcolare, există poliţie, există procurori, există avocaţi. Putem acţiona omul pe care îl considerăm vinovat că ne-ar fi agresat copilul într-o instituție de învăţământ inclusiv într-un proces civil desfăşurat în instanţă, dacă ni se pare că pe latura penală a scăpat prea uşor ori nu a păţit nimic.

Avem platformele de socializare, pe care ne putem plânge şi putem expune faptele rău-intenţionate ale unei astfel de persoane, noi având garanţia că povestea va ajunge la suficient de mulţi oameni încât să se ridice mai multe semne de întrebare, iar faptele comise să nu se mai repete. Avem tot felul de căi şi mijloace să cerem să ni se facă dreptate. Şi totuşi, bătaia, agresiunea sub orice chip nu se numără sau nu ar trebui să se numere printre ele. Să analizăm acest caz concret, trecându-l prim filtrul gândirii, nu lăsându-l în baza impulsului: în primul rând, directorul agresat se afla în preaviz, dându-şi demisia din funcție imediat ce situaţia din creşă a fost mediatizată.

În al doilea rând, din primele informaţii, se pare că părintele venit să facă dreptate nu mai avea copilul la acea creşă, ci îl avusese în urmă cu un an. Astfel, acesta i-ar fi reproşat directoarei că îi mutase la vremea respectivă copilul în grija cadrelor despre care acum s-a descoperit că ar avea un comportament total inadecvat.

Ok, dar unde era acest părinte anul trecut, atunci când micuţul lui chiar frecventa creşa? Nu se ştia de aceste fapte? Copilul său nu îi dădea de înţeles încă de atunci că nu mai doreşte să meargă la creşă, iar asta să îl fi pus pe gânduri?

Iar ultimul şi, poate, cel mai important aspect: ce exemplu dăm printr-o astfel de atitudine? În afară de un dosar penal cu care ne putem alege, ce lucru bun am realizat astfel? Ok, de acord, noi, ca părinţi, ne-am mai răcorit puţin furia, ne-am simţit bine cu noi înşine că ne apărăm efectiv copiii, dar mai departe?…

Mi-aş risca eu libertatea pentru un astfel de gest? Aş risca eu să fiu separat de copiii mei în eventualitatea în care, cine ştie, dau peste vreun judecător care decide să îmi răcorească furia cu vreo lună, sau două, sau trei, la “răcoare”? Merită cele cinci minute de pace ce o resimt după un astfel de gest chiar şi o zi departe de copiii mei?

Mai mult decât atât, ce exemplu concret le dau eu copiilor mei? Îi educ cu blândeţe, cum dictează noile orientări într-ale parenting-ului, dar îi arăt că am standarde duble şi că, de fapt, e ok să lovim uneori, e ok să dăm curs furiei ce ne cuprinde, că bătaia e bună, totuşi, uneori.

Şi ce va învăţa copilul meu? Că a lovi e acceptabil, totuşi, când considerăm  noi că situaţia o impune. Că un astfel de gest merită orice risc, că uneori furia şi gestionarea ei prin agresivitate sunt o soluţie viabilă.

În plus, un om care vine şi bate alt om într-o instituţie publică, indiferent ce crede el că îl legitimează sau îl autorizează pentru un astfel de gest, reprezintă, în definitiv, un risc pentru toate persoanele din acea instituţie, inclusiv pentru copiii ce frecventează creşa, în cazul nostru concret. Nu aş vrea un astfel de om în apropierea copiilor mei, indiferent ce părinte devotat este sau nu.

Cred că este momentul ca toţi să înţelegem că trăim într-un stat de drept, cu toate consecinţele ce decurg de aici, fie că ne convine sau nu.

Iar asta este valabil inclusiv pentru doamnele educatoare ori îngrijitoare din speţa de faţă care, de asemenea, trebuie să înţeleagă că nici comportamentul dumnealor nu este acceptabil într-un stat de drept şi să suporte consecinţele legale ale acestor comportamente deviante.