Tot mai des în ultima vreme, când mă gândesc la Cazino, îmi vin în minte versurile „ziua în care cedăm este ziua în care murim“, dacă vă pare cunoscută traducerea.

Nu vreau să fac vreo analogie deplasată.

Vreau doar să spun că, pentru mine, ziua în care nu se va mai vorbi despre Cazino, ziua în care nu se va mai scrie despre el, ziua în care nu se va mai relua acest subiect „perimat“ în mijloacele de comunicare în masă va fi ziua în care cu adevărat vom ceda şi ne vom resemna la gândul pierderii lui și, totodată, va fi ziua în care va trebui să ne asumăm și noi, constănțenii simpli, faptul că l-am lăsat să piară.

Așadar, pentru mine – și sigur și pentru multe alte persoane – a scrie despre Cazino, a mă lamenta pentru soarta lui în mediul public și privat, a pune întrebări ce, poate, nu-și vor afla răspuns prea curând de la autoritățile în drept – toate aceste lucruri reprezintă modalitatea mea prin care nu vreau să las Cazinoul să moară, uitat de toți.

Iar ce mă face să mă lamentez astăzi pe această temă este o revelație care m-a izbit cu forța unei explozii.

Pe când mă plimbam zilele trecute prin Piața Ovidiu, m-am bucurat tare mult să văd că una din clădirile ce stăteau să se prăbușească peste trecători pare să fi renăscut din propria-i cenușă. Și m-am bucurat așa mult, dincolo de interesele mai mult sau mai puțin ascunse ce zac în spatele acestei „prefaceri“ a clădirii, încât am și scris pe tema asta.

Dar bucuria mi-a fost oarecum de scurtă durată, întrucât mi-a fost atrasă atenția, pe bună dreptate, de către cunoscătorii în domeniul arhitecturii vechi a orașului, că respectiva clădire nu este nicidecum cea veche reabilitată, ci una complet nouă care, culmea, pare mai degrabă o palidă imitație cu termopane ce clar nu și-ar avea locul aici a maiestuoasei clădiri de odinioară.

Vai, ce dezamăgire! Mai mult decât atât, atunci am avut și revelația: trăim, din păcate, în vremuri în care clădirile vechi ale orașului sunt lăsate să ajungă într-un asemenea hal de degradare încât ne bucurăm ca niște copii cînd vedem că cineva „face ceva“ în privința asta, indiferent cum.

Ajungem să facem rabat de la calitate și de la istorie, doar pentru că starea de degradare a clădirilor-emblemă ale Constanței a ajuns la un asemenea nivel încât ne-ar bucura să le salveze oricine, oricum, cu sau fără termopane, cu sau fără tâmplăria specifică perioadei în care au fost inițial construite (că e mai scumpă și acum avem vestitele termopane ce imită lemnul, deci…).

În acest sens, revin la Cazino și mă gândesc cam cât de trist este să fii pus într-o asemenea situație, ca cetățean al unui oraș istoric și ca cetățean al unuia dintre cele mai mari orașe ale țării.

Cât de trist este să te gândești că aproape că ți-e teamă să mai speri că va mai reabilita cineva vreodată vechiul Cazino, dacă „reabilitare“ va însemna un strat mai gros de var, niște polistiren și niște termopane cu folie maron ce imită lemnul, eventual și cu efect „oglindă“.

Și tocmai pentru acest motiv, pentru a evita astfel de „reabilitări“, astfel de kitschuri, astfel de atrocități, este nevoie să ne amintim de Cazino în fiecare zi, este nevoie să nu îi lăsăm nici pe reprezentanții administrației publice să uite de el și este nevoie să nu ne lăsăm puși în capcana de a ne dori salvarea sa cu orice preț.

Este cazul ca noi, cetățenii de rând, să ținem Cazinoul viu prin lamentările noastre, prin întrebările noastre fără răspuns, prin interesul nostru pentru tristul monument bătut de vânturi și de valuri.

Cecilia ZAGONEANU