Lumea întreagă deplânge distrugerea Catedralei Notre Dame, în devastatorul incendiu de acum două seri. România plânge şi ea, iar oamenii suferă pe reţelele de socializare virtuală. Ca români, ne doare inima de nenorocirea abătută asupra prestigiosului monument arhitectural.

Însă când, oare, ne va durea inima şi pentru Cazino şi toate celelalte monumente arhitecturale ce suferă din zi în zi mai mult, într-o ţară ai cărei conducători înclină mai degrabă (din pură demagogie) să trimită resurse pentru salvarea monumentelor străine, în timp ce cele aflate sub „ocrotirea“ lor stau să cadă?

În acest context, aproape că îmi vine în minte gândul sumbru că, poate, doar un incendiu ar mai putea salva Cazinoul de la distrugere. Dureros gând, nu-i aşa, domnilor din administraţia publică locală?

Nu aş vrea să fiu înţeleasă greşit, şi pe mine mă doare inima de Catedrala Notre Dame, şi eu am plâns la imaginile cu edificiul în flăcări, şi eu am fost şi încă sunt şocată de ceea ce s-a întâmplat.

Şi totuşi, în întreg acest context, stau şi mă întreb, sincer, oare de ce nu putem da dovadă de aceeaşi unitate şi când vine vorba de propriile noastre monumente arhitecturale sortite ruinei, prin nepăsarea (în cel mai bun caz) celor ce ne conduc?

Stau şi mă gândesc: de ce oare nu ne mişcă inimile, în egală măsură, propriile noastre tragedii?

Sunt de acord, nu putem compara (ca vârstă, importanţă şi multe alte elemente) Cazinoul cu Notre Dame. Cu toate acestea, de ce nu ne mişcă el oare inimile mai mult decât Notre Dame, tocmai pentru că e al nostru?

De ce nu reuşeşte să ne emoţioneze pierderea lui îndeajuns încât să trimitem şi noi bani, întocmai ca milionarii francezi pentru Notre Dame, pentru refacerea lui?

În Franța, 300 de milioane de euro au fost strânse pentru Notre Dame în doar câteva ore. Prin comparaţie, petiţia pentru salvarea Cazinoului, iniţiată de un ilustru arhitect din Constanţa, a strâns abia 16.500 de semnături, în aproape trei ani. Semnături, nu lei, nu euro, nu bani de orice fel. Semnături acordate gratuit – abia 16.000, pentru salvarea Cazinoului. Aşadar, nu pot să nu mă întreb: de ce nu facem ceva şi pentru propriile noastre monumente, înainte să fie prea târziu?

Să fie asta soluţia, să aşteptăm să ardă cumva şi Cazinoul, pentru a-l putea reface apoi, din temelii? Şi, sincer acuma, chiar credeţi că l-am mai reface? Ce spuneţi, domnilor din administrația publică, domnilor guvernanţi, domnilor politicieni? V-ați dona salariul pentru refacerea Cazinoului sau a celorlalte monumente arhitecturale autohtone ce stau să cadă?

Cecilia ZAGONEANU