O firmă specializată în plasarea forței de muncă în străinătate a dat în judecată o româncă ce se angajase ca bonă acolo și care nu îi plătise un al doilea comision, în valoare de 600 de lire sterline. Pe parcursul desfășurării procesului, însă, situația s-a întors la 180 de grade: judecătorii nu numai că nu au obligat femeia la plata comisionului, ci au și stabilit că firma avea clauze abuzive în contractele cu oamenii trimiși în străinătate.

RealNews vă prezintă o situație ce poate părea atipică, dar de care se lovesc mulți români ce încearcă să își găsească de muncă în străinătate, prin intermediul firmelor pecializate. Concret, cazul – ce s-a desfășurat la instanțele din Timișoara – vizează o femeie ce s-a angajat drept bonă în străinătate, mai precis în Marea Britanie, după ce a apelat la sprijinul unei astfel de companii.

Datele puse la dispoziție de www.rolii.ro arată faptul că femeia a semnat cu firma respectivă un contract, al cărui obiectiv era reprezentat de „oferirea unor servicii de intermediere în vederea obținerii de către prima a unei poziții «au-pair / mother`s help / domestic worker» în Marea Britanie în concordanță cu interesele beneficiarului (nr., ale femeii)“.

În schimbul acestui loc de muncă, potrivit contractului, românca trebuia să achite comisionul de plasare, echivalentul salariului pe o lună de muncă. De menționat că, alături de contractul de mediere a mai fost încheiat și o a doua înțelegere, respectiv un contract de fideiusiune.

Ulterior semnării documentelor, femeii i s-a găsit un loc de muncă la o familie din Anglia, în schimbul unei salarizării de 150 de lire sterline pe săptămână, adică 600 de lire pe lună, iar masa și cazarea îi erau asigurate de familia angajatoare.

Potrivit www.rolii.ro, în hotărârea judecătorească se arată că „la momentul încheierii contractului, pârâta (nr., femeia ce s-a angajat ca bonă) a semnat declarația (…) prin care își asuma obligația achitării sumei de 600 lire sterline la data de (…) în situația în care își va prelungi șederea în Marea Britanie ulterior datei de (…), indiferent dacă contractul de muncă cu primul angajator va continua sau nu, urmând ca furnizorul (nr., firma de intermediere) să fie încunoștințat în cazul întreruperii șederii în Marea Britanie înainte de cel de-al doilea termen de plată“.

Cu alte cuvinte, indiferent dacă familia ce o angajase pe româncă îi prelungea ori nu contractul, femeia urma să mai achite firmei intermediare încă 600 de lire, dacă mai rămânea în Anglia.

De altfel, acesta este și motivul pentru care compania a dat-o în judecată pe româncă: faptul că nu le-a plătit cel de-al doilea comision. Prin urmare, reprezentanții firmei le-au cerut judecătorilor să o oblige să le achite nu numai cea de-a doua tranșă de 600 de lire sterline, ci și penalitățile de întârziere aferente sumei.

Pe parcursul desfășurării procesului, s-a stabilit că românca achitase comisionul inițial, de 600 de lire sterline, către firma intermediară, însă nu îl achitase și pe cel de-al doilea.

Iar aici intervine răsturnarea de situație de care aminteam la început: în urma analizării contractelor semnate de cele două părți, judecătorii din țară au stabilit că cel de-al doilea comision pretins de firmă este abuziv.

„În subsidiar, instanța a reținut că o clauză care are conținutul celei de la alineatul (…) din contract, prin care profesionistul are dreptul la încasarea unei sume de bani fără ca să presteze un serviciu consumatorului reprezintă în mod evident o clauză abuzivă“, se arată în hotărârea instanței.

Astfel, deși obiectul procesului nu era reprezentat de clauzele din contractul încheiat de firma respectivă cu oamenii pe care îi trimiteau la muncă în străinătate, judecătorii au analizat din oficiu aceste clauze și comisioane, fiind abilitați de lege să facă asta, „din preocuparea de a contrabalansa inacțiunea și ignoranța consumatorului, deci din dorința de a face efectiv dispozitivul comunitar de luptă împotriva clauzelor abuzive“.

Cu alte cuvinte, pentru că oamenii nu pot sau nu știu cum să se apere împotriva unor clauze contractuale considerate abuzive, judecătorii au dreptul din oficiu să verifice contractele de acest gen, indiferent cine deschide procesul.

Astfel, în procesul de față, magistrații au stabilit că „simpla continuare a șederii într-o țară, fără ca reclamanta (nr. firma) să arate care au fost măsurile întreprinse de aceasta pentru a facilita acest demers, nu poate sta la baza unui drept de percepere a unui comision de către aceasta“.

Totodată, judecătorii au mai stabilit că „dacă primul comision este pe deplin justificat, deoarece a avut la bază demersurile efectuate de profesionist (nr, firma reclamantă) în vederea intermedierii încheierii unui contract de muncă de către consumator (nr. femeia angajată ca bonă), al doilea comision nu are niciun fundament, deoarece pentru acesta nu se mai prestează niciun fel de servicii de către societate“.

Adică, doar pentru că femeia a mai rămas în Anglia după o anumită dată stabilită de firma de intermediere, asta nu însemna că este obligată să mai achite vreun comision către companie.

„Consecința a constatării caracterului abuziv al acestei clauze contractuale este stabilită de art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia «clauzele abuzive constatate nu vor produce efecte asupra consumatorului (…)». Aplicând aceste considerente în cauza de față, instanța a reținut că pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la plata celui de-al doilea comision este și nelegală, fiind întemeiată pe o clauză abuzivă“, potrivit judecătorilor.

La finalul procesului, cererea firmei ca femeia să fie obligată la plata comisionului în valoare de 600 de lire sterline, la plata penalităților de întârziere, dar și la plata avocatului companiei care o dăduse în judecată a fost respinsă.

De asemenea, și instanța de apel a respins acțiunea companiei, iar procesul s-a încheiat definitiv fără ca femeia să fie obligată să plătească ceva firmei de intermediere.

Cecilia ZAGONEANU